Psihoterapeut Mia Cîrjan

24/07/2026

CÂND CUVINTELE NU SUNT SUFICIENTE, SIMBOLURILE POT DESCHIDE DRUMUL

Există experiențe pe care le putem explica foarte bine din punct de vedere rațional, despre care știm când au început, cine a fost implicat și ce ar trebui, teoretic, să facem pentru a merge mai departe, dar care continuă să rămână blocate într-un loc interior la care explicațiile nu reușesc să ajungă.

Acest lucru se întâmplă pentru că nu toate experiențele noastre sunt păstrate sub forma unor propoziții clare și bine organizate. Uneori ele se exprimă printr-o senzație corporală, printr-un vis, printr-o imagine care revine sau printr-un simbol care apare spontan într-o stare de relaxare.

Poate fi imaginea unei case fără ferestre, a unei uși care nu se deschide, a unui pod neterminat, a unei păduri în care drumul se pierde sau a unei ape care crește și amenință să acopere totul.

În psihoterapia prin relaxare și simboluri, asemenea imagini nu sunt interpretate printr-un dicționar universal, pentru că același simbol poate avea semnificații foarte diferite de la un om la altul. O ușă poate însemna pentru cineva libertate și ieșire, în timp ce pentru altcineva poate reprezenta protecție, teamă, interdicție sau o întâlnire cu ceva pentru care nu se simte încă pregătit.
Jung considera simbolul o punte către acele conținuturi interioare care nu pot fi încă exprimate complet prin limbajul obișnuit. Rolul terapeutului nu este să îi spună clientului ce înseamnă imaginea sa, ci să îl însoțească în explorarea propriilor asocieri, emoții și amintiri.

Putem deveni curioși față de felul în care arată simbolul, față de ceea ce se întâmplă atunci când ne apropiem de el, față de cine l-a creat sau față de ceea ce ar avea nevoie să se schimbe în imagine pentru ca omul să se simtă mai în siguranță.
Dacă starea ta actuală ar fi un peisaj, cm ar arăta și de ce ar avea nevoie acel loc pentru a deveni puțin mai primitor?

mereu aproape de tine, Mia

You Power Reset

22/07/2026

HOTĂRÂREA DE A ÎNCEPE PSIHOTERAPIA VINE ADESEA DUPĂ O LUNGĂ NEGOCIERE CU TINE

Pentru mulți oameni, pregătirea pentru psihoterapie începe cu mult înaintea primei ședințe și poate cuprinde luni sau chiar ani în care se întreabă dacă suferința lor este suficient de importantă, dacă nu cumva ar trebui să se descurce singuri, dacă lucrurile se vor rezolva odată cu trecerea timpului sau dacă apelarea la un psihoterapeut nu ar însemna că au eșuat într-un fel.

Hotărârea apare rareori atunci când omul are toate răspunsurile și știe exact ce problemă dorește să rezolve. De cele mai multe ori, aceasta apare când simte că a ieșit din propria matcă, când viața pe care o duce nu îl mai reprezintă, când strategiile care l-au ajutat cândva să supraviețuiască nu îl mai protejează și când distanța dintre ceea ce arată în exterior și ceea ce trăiește în interior devine prea mare pentru a mai fi ignorată.

Jung considera că ceea ce nu este adus în conștiință continuă să influențeze viața omului din umbră. De aceea, unele alegeri, relații sau reacții se pot repeta nu pentru că omul nu este suficient de inteligent sau de puternic, ci pentru că există în interiorul său experiențe, frici și nevoi care nu au avut încă un spațiu în care să fie înțelese.

Începerea psihoterapiei nu presupune să fii pregătit să povestești totul și nici să îți poți explica întreaga viață încă din prima întâlnire. Uneori, prima propoziție este pur și simplu: „Nu știu de unde să încep”, iar aceasta poate fi o formă autentică de început.

Terapia poate începe tocmai din acel loc în care cuvintele nu sunt încă bine așezate, dar există senzația că ceva din tine cere să fie ascultat înainte de a se transforma în și mai multă oboseală, retragere sau neliniște.

Ce parte din tine încearcă de mai mult timp să îți atragă atenția și ce te face să amâni întâlnirea cu ea?

mereu aproape de tine, Mia
You Power Reset

21/07/2026

În culisele familiei tale

Familia este primul loc în care învățăm cine suntem, ce înseamnă iubirea, cât de mult avem voie să ocupăm spațiu și dacă lumea este un loc sigur sau unul de care trebuie să ne apărăm.

Nu alegem familia în care ne naștem, dar avem responsabilitatea de a înțelege felul în care ea continuă să trăiască în noi.

- Multe dintre reacțiile pe care le considerăm „firești” sunt, de fapt, răspunsuri învățate într-un context familial care nu mai există, dar pe care sistemul nostru nervos încă îl tratează ca fiind prezent.

- Nu moștenim doar trăsături genetice, ci și moduri de a iubi, de a evita conflictele, de a cere ajutor sau de a ne ascunde vulnerabilitatea.

- În fiecare familie există reguli nerostite. Unele protejează. Altele limitează. Le recunoști abia atunci când încerci să trăiești diferit și simți, fără explicație, vină sau teamă.

- Copiii nu cresc doar din ceea ce li se spune, ci mai ales din ceea ce observă în relația dintre adulții care îi cresc.

- Loialitatea față de familie este una dintre cele mai puternice forțe psihologice. Uneori, fără să ne dăm seama, repetăm suferința generațiilor anterioare doar pentru că ne este mai familiară decât schimbarea.

- Maturizarea începe în momentul în care înțelegi că a-ți iubi familia nu înseamnă să îi repeți istoria.

- În multe familii, simptomele unui copil sunt ecoul tensiunilor pe care adulții nu au reușit să le exprime.

- Conflictele nu distrug relațiile. Lipsa dialogului, evitarea și imposibilitatea de a repara după conflict sunt cele care le erodează.

- A înțelege trecutul familiei nu înseamnă să cauți vinovați, ci să identifici tiparele pe care nu mai vrei să le transmiți mai departe.

- Uneori, cea mai mare dovadă de iubire față de familia din care vii este să oprești, cu blândețe și responsabilitate, ceea ce i-a făcut pe toți să sufere.

Vindecarea unei familii începe rareori cu schimbarea tuturor. De cele mai multe ori începe cu un singur om care are curajul să privească dincolo de simptome, să înțeleagă povestea sistemului din care face parte și să spună:

„Până aici a ajuns această poveste. De aici înainte, aleg să scriu altfel.”

🌱Adolescenții se intreabă cine sunt, iar noi îi ghidăm către un Eu echilibrat, armonios și responsabil.

🌱Despre tabără, gasesti informatii în linkul din comentarii.

20/07/2026

CE NU VEDE CLIENTUL ÎNTR-O ȘEDINȚĂ DE PSIHOTERAPIE

Din exterior, psihoterapia poate părea o conversație obișnuită între doi oameni, în care unul povestește, iar celălalt îl ascultă, îi pune câteva întrebări și, din când în când, îi oferă o altă perspectivă asupra lucrurilor pe care le trăiește.

În realitate, în timp ce îmi ascult clientul, atenția mea nu rămâne doar asupra cuvintelor pe care acesta le rostește, ci se îndreaptă și către felul în care corpul lui participă la poveste: către respirația care devine mai superficială atunci când ne apropiem de o anumită amintire, către tonul care se schimbă, către pauza care apare înaintea unui adevăr greu de spus sau către zâmbetul care încearcă să facă suportabilă o experiență dureroasă.

Observ glumele care apar exact atunci când emoția devine prea intensă și respect rolul pe care acestea l-au avut, poate ani întregi, în protejarea unui loc interior vulnerabil. Observ și momentele în care clientul spune „nu contează”, deși corpul, privirea și felul în care cuvintele se sting par să transmită că acel lucru a contat mai mult decât și-a permis vreodată să recunoască.

Uneori aleg să întreb mai clar, alteori încetinesc, las mai mult spațiu sau readuc în prezent o propoziție spusă aparent în treacăt. Există și momente în care folosesc respirația, poziția corpului, obiectele din cabinet, o imagine interioară, un simbol sau o asociere spontană, mai ales atunci când omul înțelege foarte bine, la nivel rațional, ceea ce i se întâmplă, dar această înțelegere nu a ajuns încă în locul în care durerea este trăită.

Carl Rogers a arătat cât de vindecătoare poate deveni o relație în care omul se simte primit cu autenticitate, empatie și acceptare, iar Irvin Yalom a vorbit despre psihoterapie ca despre o întâlnire reală între două ființe umane, nu doar ca despre aplicarea unor tehnici.

Într-o ședință lucrez, așadar, cu mult mai mult decât povestea spusă. Lucrez cu ritmul omului din fața mea, cu ceea ce este pregătit să vadă și cu ceea ce are încă nevoie să rămână protejat, cu apropierea și retragerea, cu limitele, cu tăcerile și cu momentele în care relația terapeutică poate deveni un spațiu în care ceva vechi este, pentru prima dată, trăit într-un mod nou.

Tu ce ai avea nevoie să observe cineva dincolo de cuvintele pe care le rostești?

mereu aproape de tine, Mia
You Power Reset

16/07/2026

07/07/2026

Frazele care ne cresc. Sau ne micșorează.

Nu toate rănile vin din ceea ce ni s-a întâmplat. Unele vin din ceea ce am auzit atât de des, încât am ajuns să credem că așa funcționează viața.

Există expresii pe care le folosim aproape fără să le observăm. Le-am auzit de la părinți, bunici, profesori, colegi sau prieteni. Sună normale. Chiar înțelepte, uneori. Dar, repetate ani la rând, ele nu rămân doar cuvinte. Devin convingeri. Devin felul în care ne raportăm la noi și la ceilalți.

„Fii tare!”

De cele mai multe ori nu înseamnă ai încredere că poți trece prin asta.

Înseamnă: nu plânge. Nu arăta. Nu împovăra pe nimeni cu ce simți.

Și, fără să ne dăm seama, ajungem să confundăm puterea cu absența emoțiilor.

Dar oamenii puternici nu sunt cei care nu plâng.

Sunt cei care își permit să simtă fără să se rușineze.

„Înghite și mergi mai departe.”

Sună matur.

Doar că emoțiile nu au sistem digestiv.

Tot ce înghiți fără să procesezi ajunge, mai devreme sau mai târziu, să vorbească prin corp, prin anxietate, prin iritabilitate sau prin distanța pe care o pui între tine și ceilalți.

„Lasă de la tine.”

Una dintre cele mai apreciate forme de înțelepciune.

Doar că, uneori, după ce lași de la tine ani la rând, nu prea mai rămâne mare lucru din tine.

Compromisul este sănătos doar atunci când este reciproc.

„Timpul le rezolvă pe toate.”

Nu.

Timpul doar trece.

Vindecarea apare din ceea ce alegi să faci în timpul care trece.

„Ești prea sensibil.”

Poate.

Sau poate ai crescut într-un mediu în care sensibilitatea era tratată ca un defect, nu ca o resursă.

Nu emoțiile sunt problema.

Rușinea de a le avea este.

Poate că a venit timpul să ne uităm cu mai multă atenție la frazele pe care le rostim și la cele pe care le purtăm în noi. Pentru că, uneori, o expresie aparent banală poate deveni vocea critică pe care o auzim o viață întreagă.

Întrebări pentru tine:

• Ce expresie ai auzit cel mai des în copilărie?

• Pe care ai surprins-o ieșind, aproape automat, din gura ta?

• Și dacă ai rescrie-o astăzi, ce ai alege să spui în locul ei?

04/07/2026

Săptămâna trecută am aflat că Victor Yalom s-a stins din viață în luna februarie, la vârsta de 66 de ani, după o lungă luptă cu suferința psihică.

Era fiul lui Irvin Yalom, una dintre vocile care mi-au marcat formarea, așa cm a făcut pentru generații întregi de psihoterapeuți.

Victor și-a construit însă propriul drum. Prin Psychotherapy.net, timp de peste 30 de ani, a adus în fața profesioniștilor sute de materiale de formare, făcând vizibilă una dintre cele mai complexe întâlniri umane: ședința de psihoterapie.

Citind această veste, m-am gândit la un adevăr despre care vorbim prea puțin și anume la faptul că cei care lucrează în profesiile de ajutorare nu sunt imuni la suferință. Dimpotrivă, în spatele rolului profesional există un om care ascultă, conține, însoțește și, inevitabil, este atins de durerea celorlalți.

Cu cât empatia este mai profundă, cu atât expunerea repetată la traumă lasă urme.

Trauma nu este doar un concept din manuale, ci o realitate pe care mulți dintre noi o învățăm, uneori, pe propria piele. După 26 de ani de practică, știu cât de grea poate deveni această încărcătură dacă nu ai grijă și de cel care are grijă de ceilalți.

Tocmai de aceea este atât de important mentoratul, supervizarea, intervizărea și terapia personala. Nu sunt luxuri și nici simple etape de formare, ci forme de igienă emoțională fără de care este greu să rămâi prezent în relația cu celălalt fără să te pierzi pe tine.

Pentru că și noi suntem oameni înainte de a fi specialiști, iar ceea ce purtăm în noi are nevoie, la rândul său, de un loc în care să fie văzut, înțeles și așezat.

Dacă tu, cel care citești aceste rânduri, treci printr-o perioadă grea, nu aștepta să devină insuportabil. Vorbește cu cineva. Cu un prieten. Cu un coleg. Cu un terapeut.

Uneori, primul pas spre vindecare este să lași pe cineva să fie alături de tine.

Mereu alături de tine, Mia

The leader in online training for mental health professionals. Master therapists in session: Yalom, Linehan, Meichenbaum, Sue Johnson & more. CE credits available.

28/06/2026

🌟 Pentru toți elevii care mâine intră în examenul de Bacalaureat... 🌟

Respirați adânc. Ați ajuns până aici prin muncă, răbdare și multe emoții.

Mâine nu mergeți să demonstrați cât valorați ca oameni. Mergeți doar să arătați o parte din ceea ce ați învățat. Un examen poate măsura cunoștințe într-un anumit moment, dar nu vă poate măsura caracterul, bunătatea, inteligența, creativitatea sau potențialul.

Dacă emoțiile apar, amintiți-vă că sunt firești. Citiți cu atenție, luați fiecare cerință pe rând și aveți încredere în voi. Nu vă blocați la un subiect dificil. Mergeți mai departe și reveniți cu mintea mai limpede.

Iar pentru părinți: mâine, înainte de orice întrebare despre cm a fost examenul, oferiți-le o îmbrățișare. Au nevoie să știe că sunt iubiți indiferent de nota pe care o vor obține.

Le doresc tuturor elevilor liniște, claritate, inspirație și curaj. Să plecați din sala de examen cu sentimentul că ați făcut tot ce a depins de voi.

Mult succes! 🍀

23/06/2026

Adolescentul tău nu are nevoie să câștige puterea. Are nevoie să știe că tu încă o poți ține.

Există un punct subtil în relația părinte–adolescent în care intențiile bune încep să producă efecte opuse.

Părintele își dorește să respecte autonomia, să nu controleze excesiv, să nu devină intruziv sau rigid, și din această grijă ajunge uneori să se retragă din rolul său de adult decizional.

Formule aparent inofensive precum „nu știu, cm vrei tu”, „decide tu”, „fă cm simți” sau „nu vreau să te supăr” pot părea expresii ale încrederii, dar în realitate pot deveni mesaje de transfer de responsabilitate emoțională și decizională către un sistem nervos care încă se află în dezvoltare.

Din perspectiva neurodezvoltării, cortexul prefrontal — responsabil de planificare, inhibiția impulsului, evaluarea consecințelor și luarea deciziilor complexe — continuă să se maturizeze până în jurul vârstei de 25 de ani (Casey, Jones & Hare, 2008; Steinberg, 2014).

Aceasta nu înseamnă că adolescentul nu poate decide, ci că are o capacitate fluctuantă, puternic influențată de emoție, context social și presiunea grupului.
De aceea, paradoxul adolescenței este acesta:
vrea independență, dar are nevoie de structură; cere libertate, dar caută inconștient siguranță.

Când părintele renunță la rolul său de ghid, adolescentul nu trăiește automat libertate. De multe ori trăiește anxietate decizională, suprasarcină emoțională și o formă subtilă de nesiguranță relațională: „dacă nici adultul nu mai ține cadrul, atunci cine îl ține?”
John Bowlby, în teoria atașamentului, subliniază că dezvoltarea sănătoasă a autonomiei nu apare în absența figurii de atașament, ci în prezența unei figuri stabile, disponibile emoțional, care oferă bază de siguranță. Daniel Siegel descrie același proces prin conceptul de „secure base”: explorarea este posibilă doar atunci când există o ancoră relațională stabilă.

Cu alte cuvinte, autonomia nu se construiește prin retragerea adultului, ci prin prezența lui coerentă.
Ceea ce confundăm uneori cu „respectarea alegerii adolescentului” este, în realitate, o evitare a disconfortului parental: frica de conflict, frica de respingere, frica de a fi perceput ca „prea dur”.
Dar evitarea acestui disconfort are un cost invizibil: adolescentul începe să poarte responsabilități pentru care nu are încă infrastructura internă complet dezvoltată.
Și atunci apare un fenomen des întâlnit în cabinet: adolescentul care pare „liber”, dar este de fapt copleșit; adolescentul care pare „independent”, dar este interior nesigur; adolescentul care pare „dificil”, dar este de fapt fără cadru.

Adevărata maturizare nu vine din lipsa limitelor, ci din limitele care sunt puse cu calm, consistență și conectare emoțională.
Ca să fie foarte clar: adolescentul nu are nevoie de control excesiv. Dar nici de abandon al ghidajului.

Are nevoie de un adult care poate spune:
„Te ascult, dar decizia finală o asum eu atunci când tu încă nu poți anticipa consecințele.”
„Îți respect emoția, dar nu o las să conducă întreaga decizie.”
„Îți ofer libertate, dar nu te las fără structură.”
În lipsa acestui cadru, ceea ce crește nu este libertatea, ci instabilitatea internă.

Întrebări de autoreflecție pentru părinte
• În ce situații evit să iau decizia pentru că îmi este teamă de conflict sau respingere?
• Confund respectarea copilului meu cu retragerea mea din rolul de adult responsabil?
• Copilul meu primește mai mult spațiu de explorare sau mai multă încărcare decizională decât poate duce?
• Ce mesaj indirect transmit atunci când spun „fă cm vrei tu”?
• Sunt eu ancoră emoțională stabilă sau devin uneori un „coleg” în loc de părinte?

Adolescentul nu are nevoie să câștige puterea asupra propriei vieți înainte de a fi pregătit pentru ea.
Are nevoie să o descopere treptat, într-un cadru în care un adult rămâne prezent, calm și responsabil chiar și atunci când el oscilează.

Pentru că, din punct de vedere psihologic, autonomia nu se naște din absența ghidajului, ci din internalizarea lui.

Dacă simți că oscilezi între control și retragere sau că îți este greu să menții acest echilibru în relația cu adolescentul tău, sprijinul specializat poate face diferența.

În cabinet, lucrez exact pe acest punct: cm îți păstrezi autoritatea parentală fără rigiditate și cm rămâi conectat fără să cedezi rolul de adult.

📞 0728 758 993
🌿 You Power Reset

18/06/2026

Viața nu curge în linii drepte și nu este o succesiune continuă de urcușuri. Ea se mișcă în cicluri, asemenea unei spirale în care revenim la aceleași teme, dar de fiecare dată cu mai multă maturitate, mai multă înțelegere și mai multă conștiință.

Fiecare sfârșit poartă în el începutul a ceva nou. Fiecare renunțare, fiecare despărțire, fiecare etapă care se încheie creează spațiu pentru o nouă versiune a noastră, pentru noi posibilități și noi feluri de a fi.

A traversa conștient o schimbare nu înseamnă să nu simțim durerea pierderii sau teama în fața necunoscutului. Înseamnă să ne permitem să le trăim cu prezență, blândețe și încredere, știind că în fiecare transformare există o înțelepciune care ne invită să creștem.

Când încetăm să ne luptăm cu ritmul natural al vieții și învățăm să îl ascultăm, descoperim că nu trebuie să controlăm fiecare pas. Uneori, este suficient să avem curajul de a rămâne prezenți și de a merge mai departe.

✨ În fiecare sfârșit există o ușă către un nou început.