25/09/2026
„La Belle Epoque” și memoria unei seri cu Enescu
La sfârșitul săptămânii trecute, jurnalistul Ilie Pintea a organizat, la Biblioteca Universității din Petroșani, o nouă ediție a „Întâlnirilor Altfel”, prilejuită de lansarea ediției complete a volumului Postul terapeutic. SOMA/ANIMA/PNEVMA, apărut la Editura Revistei Timpul, iar după cele mai bine de două ore de dialog cu publicul numeros care a rămas până la sfârșit, invitații au fost conduși către locul ales de gazde pentru cazare, Hotel-Restaurant La Belle Epoque 1925, fără ca această împrejurare, firească în desfășurarea unei întâlniri editoriale, să fi fost pregătită pentru vreo semnificație anume și tocmai de aceea cu atât mai vrednică de a fi povestită.
„La Belle Epoque” nu este numai un hotel amenajat cu gust într-o clădire veche, ci una dintre acele rare construcții în a căror biografie poate fi citită, aproape fără explicații suplimentare, istoria unui oraș. Ridicată în Colonia de Jos a Petroșaniului, începând din anul 1923, și inaugurată la 1 noiembrie 1925, clădirea a fost cunoscută vreme îndelungată drept Cazinoul Muncitoresc, nume care nu desemna, în înțelesul epocii, un loc al jocurilor de noroc, ci un centru cultural și social destinat comunității formate în jurul exploatărilor miniere.
Cei care au proiectat-o au înțeles că un oraș nu poate fi alcătuit numai din locuințe, birouri și locuri de muncă, după cm omul care cobora în fiecare zi în mină nu putea fi redus la puterea brațelor sale. Cazinoul Muncitoresc avea o sală de spectacole cu 500 de locuri, spații pentru teatru, concerte și proiecții cinematografice, un restaurant, o sufragerie și o bibliotecă înzestrată cu 1.400 de volume, iar această alăturare spune despre concepția întemeietorilor săi mai mult decât ar putea-o face orice declarație solemnă: munca, oricât de grea și de necesară, nu era socotită îndeajuns pentru a întemeia o comunitate, dacă nu era însoțită de educație, artă și întâlnire omenească.
Nu este nevoie să idealizăm lumea interbelică și nici să-i trecem sub tăcere contradicțiile pentru a recunoaște măsura unei asemenea întreprinderi. Este suficient să observăm că, într-un oraș minier din anii 1920, cultura nu fusese lăsată la rangul unei podoabe adăugate după împlinirea lucrurilor socotite serioase, ci intrase chiar în alcătuirea instituțională a locului. Până în 1938, aici funcționa unul dintre cele mai performante cinematografe din provincie, dotat cu un aparat pentru film sonor considerat al doilea din țară după cel al cinematografului ARO din București, iar scena sălii i-a primit pe Constantin Nottara și Constantin Tănase, în vreme ce Nicolae Iorga a conferențiat între aceleași ziduri.
Tot aici a concertat George Enescu.
O asemenea propoziție nu are nevoie să fie împodobită, pentru că forța ei vine chiar din firescul pe care îl mărturisește. În România acelui timp, un mare muzician putea ajunge la Petroșani, iar publicul unui oraș minier putea intra într-o sală de 500 de locuri pentru a-l asculta, fără ca distanța față de București și fără ca ocupația predominantă a locuitorilor să transforme întâlnirea într-o excepție neverosimilă. Petroșaniul făcea parte din circuitul cultural al țării, iar Enescu nu venea într-o margine lipsită de glas, ci într-o comunitate care își construise o scenă, o bibliotecă și un cinematograf, dovedind că știa să ceară vieții mai mult decât simpla ei întreținere.
Nu știm ce lucrare a cântat Enescu în acea seară și nici ce impresii au luat cu ei oamenii care l-au ascultat, după ce ultimul acord s-a stins și sala s-a golit, însă faptul că prezența lui este evocată după aproape un secol ne arată felul discret în care se constituie memoria unui oraș: un eveniment trăit cândva ca prezent devine, pentru generațiile următoare, un reper prin care locul își recunoaște propria măsură. Muzica s-a încheiat atunci, dar sensul întâlnirii a rămas, asemenea unei teme care dispare pentru o vreme din partitură și revine mai târziu, schimbată de tot ceea ce s-a petrecut între timp, fără să-și fi pierdut însă identitatea.
Clădirea însăși a trecut prin vremuri și rosturi diferite, devenind, în 1949, Teatrul de Stat „Valea Jiului”, pentru ca astăzi, restaurată și reintegrată în viața orașului sub numele La Belle Epoque 1925, să păstreze nu numai eleganța arhitecturală a unei epoci, ci și memoria culturală adunată între zidurile ei. Restaurarea unui asemenea loc nu înseamnă doar salvarea unei fațade sau refacerea unui interior, ci restituirea unei continuități, fiindcă o clădire de patrimoniu rămâne cu adevărat vie numai atunci când trecutul ei nu este expus ca un obiect îndepărtat, ci continuă să dea înțeles prezentului.
De aceea, faptul că invitații unei lansări de carte au fost găzduiți aici dobândește, fără să fi fost căutat, o frumusețe aparte. Cartea prezentată în 2026 la Biblioteca Universității a ajuns, peste seară, în apropierea bibliotecii cu 1.400 de volume întemeiate în Cazinoul Muncitoresc în 1925, iar cei veniți la Petroșani pentru a vorbi despre trup și suflet au trecut pragul clădirii în care, cu aproape un secol înainte, alți oameni veniseră să asculte muzica lui Enescu.
Între cele două întâlniri se află un veac în care Petroșaniul s-a schimbat profund. Activitatea minieră care i-a determinat dezvoltarea, ritmul și identitatea se restrânge, obligând întreaga regiune să-și caute un alt drum, iar municipiul nu mai are astăzi o librărie propriu-zisă, deși sălile în care sunt organizate întâlniri în jurul cărților continuă să se umple. Contrastul nu trebuie folosit pentru a opune sentimental trecutul prezentului și nici pentru a transforma memoria într-un reproș fără urmări, ci pentru a ne aminti că orice reconstrucție economică rămâne incompletă dacă nu este însoțită de o reconstrucție culturală.
O lansare reușită nu poate ține locul unei librării, după cm restaurarea unei singure clădiri nu poate rezolva singură neliniștile unui oraș, însă amândouă dovedesc că nevoia de cultură nu a dispărut odată cu instituțiile care o făceau vizibilă. Publicul care a venit să asculte și să întrebe, oamenii care au redat frumusețea fostului Cazinou Muncitoresc și memoria lui Enescu, păstrată vreme de un secol, aparțin aceleiași continuități fragile, dar esențiale, prin care o comunitate refuză să fie definită numai de pierderile sale.
Poate că aceasta este adevărata istorie pe care o spune „La Belle Epoque”: nu aceea a unei lumi perfecte, dispărută pentru totdeauna, ci aceea a unei comunități care înțelesese că un oraș își află demnitatea nu numai în ceea ce produce, ci și în ceea ce oferă spiritului oamenilor săi. Iar dacă numele lui George Enescu mai poate lumina, după un veac, o întâlnire petrecută la Petroșani, nu este pentru ca orașul să rămână prizonierul unei seri trecute, ci pentru ca, ascultându-i ecoul, să-și poată recunoaște din nou măsura.
