15/04/2026
Pe drumul județean dintre Lugoj și Recaș, la kilometrul doisprezece, există o haltă de tren care nu mai are agenție de voiaj de douăzeci de ani. O bancă de lemn sub un acoperiș de tablă, un panou cu orarul trenurilor mânjit de ploaie, și un coș de gunoi prins în cuie de stâlpul din dreapta. Atât.
Trenul oprește acolo de două ori pe zi, o dată dimineața spre Timișoara și o dată seara la întoarcere. Urcă puțini oameni, coboară puțini oameni, și trenul pleacă mai departe.
Dar în fiecare dimineață de joi, când trenul de 6:52 oprește la haltă, pe bancă stă o femeie de șaptezeci și unu de ani cu un coș de răchită acoperit cu un șervet alb.
Femeia se numește Mărioara Pascu și vine de la Remetea Mare, un sat la trei kilometri de haltă, pe jos, cu coșul în mână, în orice vreme.
În coș sunt cozonaci.
Mărioara coace cozonaci în fiecare miercuri seara și joi dimineața îi aduce la haltă și îi împarte oamenilor care urcă în tren. Gratis. Fără să ceară nimic, fără să explice, fără să facă din asta un eveniment. Pune cozonacul pe bancă lângă persoana care a urcat, spune poftă bună și gata.
A început în septembrie 2019 când fiul ei cel mare plecase la muncă în Germania și ea mersese să îl conducă la haltă și înțelesese că drumul de joi dimineața spre Timișoara era plin de oameni care plecau la muncă devreme și care nu mâncaseră nimic.
Fusese o observație practică, nu o revelație. Oamenii plecau flămânzi și ea știa să facă cozonac.
Prima dată adusese pentru fiul ei, care nu mai era, și pentru câțiva oameni de pe bancă care arătau că au o zi lungă în față. A doua oară adusese mai mult. A treia oară nu mai numărase.
Fiul ei, Ionuț, știa de obicei. Suna în fiecare joi seara să întrebe câți au fost la haltă și dacă s-au terminat cozonacii. Îi părea rău că nu e el acolo să mănânce unul.
Un navetist pe nume Claudiu, treizeci și opt de ani, care merge cu trenul de joi de doi ani spre Timișoara unde are un schimb de noapte la o fabrică, povestește că prima dată când Mărioara îi pusese cozonacul lângă el pe bancă se uită la ea confuz și o întrebase cât costă.
Ea spusese că nu costă nimic, că e joi.
Claudiu nu înțelesese ce are joia special. Dar luase cozonacul și îl mâncase și spusese că e cel mai bun cozonac pe care îl mâncase în viața lui, ceea ce era și adevărat și și o exagerare plăcută pe care Mărioara o primise cu un zâmbet modest.
De doi ani Claudiu îi spune soției că joi dimineața nu trebuie să îi pregătească nimic de mâncare.
O femeie tânără pe nume Silvia, care venise la haltă în ianuarie 2025 cu un copil mic în brațe și cu o valijoară, ducându-se la Timișoara la un control medical, stătuse pe bancă îngrijorată și obosită. Mărioara îi dăduse cozonac și o întrebase dacă merge departe.
Silvia îi spusese că la spital.
Mărioara tăcuse, pusese mâna pe umărul ei o secundă fără să spună nimic și dăduse și copilului o bucată mică de cozonac.
Silvia povestește că gestul acela scurt, mâna pe umăr fără cuvinte, o ajutase mai mult decât orice cuvânt de încurajare pe care l-ar fi putut spune cineva.
Controlul medical fusese bun. Copilul era sănătos.
Silvia s-a întors la haltă o săptămână mai târziu joi dimineața, fără nicio treabă la Timișoara, special să îi spună Mărioarei că totul e bine.
Mărioara spusese că bine și îi dăduse cozonac.
Primăria din Remetea Mare a aflat de obicei la un moment dat și a vrut să îi dea o diplomă de cetățean de onoare sau ceva similar. Mărioara refuzase politicos și spusese că dacă vrea să o ajute cu ceva să îi repare gardul de la ogradă că e stricat de când a căzut un copac.
Gardul fusese reparat în două săptămâni.
Mărioara a spus că mulțumește și a continuat cu cozonacii.
Halte de la Remetea Mare e la locul ei în 2026. Panoul cu orarul e în continuare mânjit de ploaie. Trenul oprește la 6:52 joi dimineața.
Și pe banca de lemn, sub acoperișul de tablă, un coș de răchită cu șervet alb deasupra așteaptă oamenii care urcă.
Joi e zi cu cozonac.
A fost joi din septembrie 2019 încoace.
Și Mărioara nu vede niciun motiv să se oprească.
Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.
