16/07/2026
„Am avut șansa de a oferi acestei clădiri o nouă viață”. Cum o fostă remiză de pompieri s-a transformat în restaurantul „Kamin”
Interviu realizat de Roger Pârvu și publicat in Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien
Cisnădioara. Sus, pe deal, se află binecunoscuta cetate cu Pietrele Cununiei. Este o după-amiază călduroasă de vară. Lângă Biserica Evanghelică se ridică o clădire proaspăt renovată, vopsită într-un galben luminos. Ușile din sticlă sunt larg deschise și îi invită pe vizitatori să intre. Clădirea – după cm își amintesc mulți – a fost odinioară sediul fostei remize de pompieri a satului.
În toamna anului 2025, după ani de muncă și un amplu proces de restaurare, Laura și Marius Menhard au deschis aici restaurantul „Kamin”.
Pe terasa umbrită, la poalele unui zid vechi, Laura Menhard a stat de vorbă cu jurnalistul Roger Pârvu despre provocările întâmpinate, visurile împlinite și planurile pentru viitor.
Ce face Cisnădioara atât de specială pentru dumneavoastră?
Aici este acasă pentru mine. Aici am copilărit și am mers la școală. Am avut norocul să pot rămâne. Chiar și atunci când am plecat pentru o vreme, niciodată nu am rezistat prea mult departe. Există ceva care mă atrage mereu înapoi, ca un magnet de care nu mă pot desprinde.
Desigur, Cisnădioara s-a schimbat de-a lungul anilor. A devenit un sat viu și dinamic. Mulți oameni s-au mutat aici și s-au integrat nu doar în comunitatea locală, ci și în cea evanghelică. Toți își doresc să facă parte din viața satului, să contribuie și să se implice. Există un mod aparte de a trăi aici.
Cum ați ajuns să preluați fosta remiză de pompieri?
Clădirea era într-o stare deplorabilă, existând chiar pericolul de prăbușire. Peste tot erau afișe de avertizare care spuneau: „Atenție! Cad țigle de pe acoperiș.” În cadrul unei ședințe a comunității evanghelice, proprietara clădirii, s-a hotărât demolarea acesteia. Și noi, eu și soțul meu, am votat pentru demolare. Însă, fiind situată într-o zonă protejată ca monument istoric, autoritățile pentru protecția patrimoniului nu au aprobat demolarea. Când am aflat acest lucru, Marius a spus dintr-odată că am putea prelua noi clădirea. Prima mea reacție a fost: „Cum să facem asta? Tocmai am votat să fie demolată. Ce să facem noi cu ea?”
Dar Marius mi-a spus: „Privește mai departe. Uită-te la istoria care se ascunde între acești pereți.” Atunci am început să văd clădirea cu alți ochi. Am avut șansa de a-i oferi o nouă viață. Mulți oameni o văzuseră înaintea noastră, însă nimeni nu a avut curajul să o preia. Îmi amintesc și acum vorbele lui Michael Henning, curatorul comunității: „Nu mai aveți voie să vă răzgândiți, pentru că noi nu o mai primim înapoi.”
Ați avut un plan clar atunci când ați preluat clădirea?
Nu, nu chiar. Aveam o idee, dar nu era bine conturată. La început ne-am gândit să amenajăm apartamente pentru turiști. Am colaborat cu un designer din București, care a realizat câteva propuneri extraordinare. Am început renovarea cu acoperișul. Însă Marius avea de multă vreme un vis: ca, la pensie, să aibă propriul restaurant. În tinerețe lucrase în domeniul ospitalității, chiar dacă viața l-a purtat ulterior în altă direcție.
După ce am preluat clădirea, mi-a spus: „Nu înțeleg de ce ne concentrăm pe apartamente. Pensiuni sunt suficiente. Hai să deschidem un restaurant.” Și așa am ales acest drum.
Au trecut șapte ani până la deschidere. De ce atât de mult?
Tot ceea ce am făcut aici a necesitat autorizații. Una după alta. Prima etapă a durat foarte mult. Apoi a venit pandemia.
Tocmai terminaseră lucrările la acoperiș și ne-am întrebat dacă are rost să continuăm. Am decis să așteptăm și să vedem cm evoluează situația.
Nu poți investi atât de mulți bani într-o clădire dacă nu știi dacă va avea un viitor. Poate fi foarte frumoasă, dar dacă nu vine nimeni, pentru cine faci toate acestea?
Așa că proiectul a rămas în așteptare aproape doi ani. Am făcut doar lucrări mici de întreținere. După pandemie a început războiul din Ucraina și, din nou, a apărut nesiguranța. Atunci Marius a spus: „Dacă vom aștepta mereu vremuri mai liniștite, vom îmbătrâni privind această clădire și așteptând momentul perfect. Hai să mergem mai departe.” Și asta am făcut.
Ce v-a împiedicat să renunțați?
Nu a fost deloc ușor. Însă, de fiecare dată când unul dintre noi voia să renunțe, celălalt îl încuraja. Ne-am susținut reciproc. Când eram copil, mergeam adesea pe jos de la Cisnădie la Cisnădioara împreună cu mama și frații mei. Drumul șerpuia printre livezi. La un moment dat spuneam că nu mai pot. Mama îmi răspundea: „Vezi cetatea? După încă o cotitură ajungem.” Eu priveam cetatea cu speranță, dar părea că nu ajungem niciodată. Ajunsesem chiar să o urăsc, pentru că părea să mă păcălească mereu. Dar, în cele din urmă, ajungeam acasă.
La fel a fost și cu renovarea. Pas cu pas, lumina de la capătul tunelului devenea tot mai puternică. Iar acum, când văd oamenii extraordinari care ne trec pragul și pleacă fericiți, știu că aș face totul din nou.
A fost nevoie de curaj să deschideți un restaurant într-un sat unde există deja multe opțiuni. Ce vă diferențiază?
Știam că trebuie să venim cu un concept diferit. Ne-am dorit o legătură cu cetatea și cu biserica. Cărămizile din pardoseală au aceeași formă și aceeași culoare ca pardoselile acestor clădiri istorice. Și bolțile pe care le-am construit trimit la aceeași arhitectură.
Numele și logo-ul exprimă cel mai bine conceptul nostru. „Kamin” poate fi interpretat în mai multe feluri. În limba română, „cămin” înseamnă acasă. Ne dorim ca oamenii să se simtă aici ca acasă. În același timp, este scris cu litera K, iar în limba germană Kamin înseamnă șemineu. Fiind în fosta remiză de pompieri, un șemineu se potrivește perfect. Încă nu există unul, dar va exista. Dacă pronunți altfel numele, în limba engleză poate fi citit ca „come in” – poftiți înăuntru. Iar dacă acoperi litera K, rămâne cuvântul românesc „Amin”.
Ne dorim să atragem oameni care apreciază frumosul, atmosfera și căldura locului. Mulți ne spun: „În sfârșit există aici un loc cu adevărat diferit.”
Ce ar trebui să încerce neapărat cineva din meniul dumneavoastră?
Ne dorim ca preparatele noastre să aibă gustul de acasă. Foarte apreciată este supa cremă de ardei copți. Mulți spun că au mai mâncat una asemănătoare, dar niciodată cu acest gust.
La felurile principale recomand „Rețeta lu’ Oma de pe Ploatz”. Este, de fapt, rețeta mamei mele cu carne de vită și poartă numele străzii din sat pe care a locuiește și pe care locuim și noi astăzi. Iar, bineînțeles, Hanklich-ul, copt după tradiția veche în cuptor cu lemne.
Unde vă doriți să ajungeți peste zece ani?
Când renovarea era aproape terminată, Marius a propus să facem o capsulă a timpului. Eu, el și fiica noastră, Sonja, am scris fiecare câte o scrisoare în care am așternut dorințele noastre pentru ziua în care Marius va împlini 70 de ani — peste 27 de ani. Scrisorile au fost puse într-o sticlă și zidite în perete. Cărămida a fost marcată cu inscripția „M-70”.
La un moment dat, unul dintre zidari a găsit sticla și, crezând că fusese uitată acolo din greșeală, a scos-o. A trebuit să o zidim din nou. Mulți mă întreabă ce înseamnă „M-70”. Până acum a fost secretul nostru. La început nu eram deloc încântată de idee, dar Marius m-a convins. Am ajuns să scriu patru pagini. Sincer, nu mai țin minte exact ce am scris. Dar îmi amintesc foarte bine ultima dorință: „Îmi doresc ca peste ani să fie la fel ca astăzi.”
https://adz.news/artikel/artikel/wir-hatten-die-moeglichkeit-diesem-gebaeude-eine-neue-chance-zu-geben
